Sah cu Ceausescu

Aici veti gasi cele mai interesante subiecte ale sportului mintii!Nu ezitati sa intrati in misterioasa si tulburator de frumoasa lume a sahului! Sa aveti in fiecare zi pofta de viata si de sah!

Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (38)

Posted by ceausescuiulian pe aprilie 20, 2010

Pentru a afla cum vă puteti procura METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SAHIST si a vedea tabla sa de materii, daţi click aici

Aici puteţi revedea capitolele anterioare din Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah de Volodia Vaisman, antrenor şi maestru internaţional

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate.

Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţi de concepţii metodologice sănătoase şi temeinice. Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână . Cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua această inedită experienţă.

Forme şi metode de presiune psihologică

Orice poziţie pe tabla de şah este constituită şi evoluează prin  intervenţiile celor doi jucători, care se străduiesc să se neutralizeze şi să găsească de fiecare dată cele mai bune riposte. Conţinutul însăşi a partidei de şah: mutările alternative sever cenzurate, disputa aceloraşi mize, luarea în cont a replicelor  adverse – efective şi posibile -, împletirea  ideilor care pot să adere sau să se opună etc.- toate acestea fac ca gândirea şi acţiunile celor doi jucători să fie mereu interconectate. Si cum în spatele fiecărei mutări se găseşte o fiinţă omenească – cu capacităţile şi imperfecţiunile sale, cu felul său personal de a se exprima şi de a reacţiona în anumite momente – este tot aşa normal să intervenim asupra celor două capete gânditoare.  In acest fel, sperăm să exersăm o anumită presiune tehnico-psihologică asupra adversarului nostru pentru a putea să-i anticipăm ideile, să-i discernăm mai repede raţiunea acţiunilor sale, să-i subminăm prestaţia şi, în cele din urmă, să găsim cei mai buni antidoţi. Si atunci, deşi pe plan strict obiectiv şi logic putem să nu avem nimic deosebit, adversarul ar putea resimţi totuşi o senzaţie imperceptibilă de disconfort care ar putea – în anumite condiţii – să evolueze într-o adevărată înrâurire psihologică.

Presiuni de natură psiho-şahistă pot fi în special resimţite în anumite momente critice ale partidei, atunci când ne izbim, de exemplu, de o mutare nouă, de un sacrificu neprevăzut sau de o acţiune neaşteptată a adversarului. In aceste cazuri, este deosebit de important:

  • să evităm descumpănirea, păstrându-ne calmul şi luciditatea indispensabile pentru a putea să ne revenim repede în fire.
  • să încercăm să facem o nouă apreciere strategico-tactică a noii situaţii de pe tablă.
  • să efectuăm o scurtă analiză retrospectivă a ceea ce s-a putut întâmpla pentru a ne da mai bine seama dacă acţiunea adversă a fost sau nu justificată.
  • să comparăm noutatea sau acţiunea adversă cu principiile  unanim recunoscute, cu alte situaţii asemănătoare sau pur si simplu cu bunul simţ.

Dealtfel, există nenumărate forme şi metode de presiune psihologică care, utilizate  inteligent în funcţie de situaţie, pot reprezenta tot atâtea atuuri care să înfluenţeze starea de spirit  şi prestaţia adversarului sàu. In practică, prin intermediul diverselor insinuări şi raţionamente, cei doi adversari primesc, transmit şi utilizează tot felul de informaţii. Si acela care reuşeşte să le decodeze cel mai bine, evitând în acelas timp dezinformarea adversă, ar putea sà tragă maximum de profit. Toate aceste metode pot fi împărţite în două grupe, cu  acţiuni mai mult sau mai puţin directe, agresive, subtile sau viclene:

OBISNUITE: a-şi concentra  forţele

– a-şi coordona capacităţile

– a-şi economisi  forţele şi timpul

– a-şi manifesta spiritul activ

– a fi consecvent în acţiune

– a creea  dificultăţi maxime adversarului

– a se strădui de a neutraliza  jocul advers

– a-şi masca intenţiile

-a-şi orienta lovitura spre punctul cel mai  vulnerabil din dispozitivul advers

SPECIALE:– practicarea  diversităţii în joc

– afişarea unei bune impresii

– demonstrarea adevărului care deranjează

– acordul cu adversarul

– recurgerea la o diversiune

– a varia ameninţările

– pregătirea  unei surprize cu efect de şoc

– folosirea  temporizării

– ademenirea adversarului

– utilizarea unui bluf

COMENTARII:

  • a-şi concentra  forţele presupune dezvoltarea lor  rapidă pe poziţiile cele mai bune sau de perspectivă pentru a le putea transfera sau manevra, obţinând astfel  superioritatea operaţională necesară în locul şi momentul determinant.
  • a-şi coordona capacităţile implică stăpănirea spaţiului  necesar şi dispunerea pieselor în aşa fel ca ele sà obţină o mobilitate mărită, evitând  problemele de comunicaţie, de redublare  inutilă a sarcinilor şi aglomerările paralizante.
  • a-şi economisi  forţele şi timpul trebuie să fie o preocupare  constantă căci, egale la începutul partidei,  fiecare jucător trebuie apoi săşi gereze cât mai bine  mijloacele de care dispune, în funcţie de diferitele situaţii obiective.
  • a-şi manifesta spiritul activ prin toate  mijloacele: căutarea  permanentă a iniţiativei, o atitudine dinamică în rezolvarea problemelor, o încredere inebranlabilă în forţele sale, dorinţa de a găsi tot felul de resurse în situaţiile dificile,  voinţa de a depăşi toate obstacolele şi de a combate până la capăt.
  • a fi consecvent în acţiune, fie că-i vorba de aplicarea  principiilor şi a ideilor sale, de a-şi duce cu fermitate planul la îndeplinire, de a-şi calcula variantele până la capăt, de a-i impune adversarului  strategia de joc cea mai  adecvată etc.
  • a crea  dificultăţi maxime adversarului nu este  întotdeauna uşor atunci când vrem, în acelaş timp, să ne construim  propriul joc.  Atunci, uneori putem să ne edificăm strategia de joc numai asupra contestării ideilor adverse, încercând să-i impunem poziţii care nu-i convin  sau obligându-l să suporte o manieră de joc contrarie stilului său.
  • a se strădui  de a neutraliza  jocul advers; deşi prima obligaţie a oricărui jucător este de a-şi afirma ideile sale, de a-şi impune planul său şi de a face să triumfe  strategia sa, aceasta  nu este întotdeauna  posibil înainte  de a neutraliza o acţiune adversă, în special când ea este  mult mai  promptă şi ameninţătoare.
  • a-şi masca intenţiile şi a-şi dezinforma cât mai mult   adversarul prin intermediul a tot felul de mutări, de ameninţări, de acţiuni şi de scenarii cu  scopul  de a-l  deconcentra chiar de a-l trage pe sfoară + un comportament adecvat: ţinută imperturbabilă,  atitudine rezervată sau diverse expresii, mergând de la o autoîncredere exuberantă până la o deznădejdie credibilă.
  • a-şi orienta lovitura spre punctul cel mai  vulnerabil din dispozitivul advers, acolo unde acţiunea noastră va avea mai multe şanse de succes, în timp ce un punct sau un sector bine apărat ar putea să se dovedească inexpugnabil.
  • practicarea  diversităţii în joc, metodă eficace în special între jucători care se cunosc bine, pentru a evita pregătirea şi «specialităţile» adverse. Aceasta presupune existenţa unei palete mai  large de posibilităţi şi se realizeazà făcând să planeze mai multe idei sau ameninţări, complicând jocul, mascând adevăratele sale intenţii etc. Derutat de faptul că a rămas un anumit timp într-o situatie  nedefinită, exasperat de necesitatea de a sesiza şi de a respinge mereu tot felul de ameninţări concrete şi imaginare, adversarului îi va fi greu săşi păstreze sângele rece şi să determine de unde va veni pànà la urmă adevărata lovitură.
  • afişarea unei bune impresii, fie în ceea ce priveşte informaţiile, tehnica de realizare sau măiestria jocului. Aceasta trebuie să fie neapărat însoţită de un  comportament adecvat: o bună dispoziţie, o atitudine încrezătoare, un tempo de joc mai rapid ca de obicei etc., ceea ce i-ar putea provoca  adversarului o anumită nelinişte  interioară şi deci un joc mai puţin sigur.
  • demonstrarea adevărului care deranjează: în principiu, niciun jucător nu-şi dezvăluie  intenţiile ci caută mai degrabă să le ascundă. Si chiar dacă uneori o face, aceasta este pentru a-şi perturba adversarul  în logica sa şi a-l sustrage astfel de la realitatea de pe tablă. In acest caz, el se crede obligat, fie să complice hazardat, săşi asume prea multe riscuri sau să se resemneze eventual cu o poziţie egală deşi doreşte săştige etc.
  • acordul cu adversarul este mult mai uşor de obţinut pentru că el nu aşteaptă decât asta! Desigur, datorită caracterului antagonist al jocului, un consens absolut nu poate exista dar aceasta nu exclude posibilitatea unei anumite  apropieri  de vederi sau de o acceptare parţială a ideilor adverse. Deci, dacă ne convine, uneori putem accepta un plan sau o variantă, ştiind însă până la ce limită putem urma «versiunea» adversă şi cu ce scop: de exemplu, pentru că am găsit o «gaură» în calculele sale, pentru că i-am pregătit o surpriză sau chiar pentru a-l face să se îndoiască de raţionamentele sale şi săşi schimbe astfel modul de acţiune.
  • recurgerea la o diversiune poate servi mai ales pentru  a devia atenţia adversarului de obiectivul său principal. Această diversiune poate fi de ordin:

– tactic, de exemplu, sub  forma unei acţiuni demonstrative  pe un flanc pentru a ne putea arunca apoi pe celălalt  sau a unui  atac  poziţional care să urmărească crearea unor slăbiciuni exploatabile ulterior pe cale tactică.                                                                                                  
– strategic, unde întreprindem nişte manevre în aparenţă anodine, în spatele cărora ar putea să se ascundă pregătirea unui atac sau a unei combinaţii.

  • a varia ameninţările este un imperativ atunci când o singură acţiune reală şi directă nu promite nimic de concret.  Pentru ca aceasta să reuşească, putem  utiliza două tipuri de ameninţări:

aparente, ca un  complement deviaţionist a unei provocări reale, ascunse şi fără contrarepercusiuni secundare dar care trebuie să fie credibilă şi să atragă atenţia.

difuze, pe care le facem să plutească în aer dar fără să executăm niciuna, ideea fiind că anumitor jucători le este greu să suporte mult timp o anumită stare de tensiune.

  • pregătirea  unei surprize cu efect de soc: plasate la momentul oportun, o mutare neaşteptată, o idee surprinzătoare, o acţiune neprevăzută – chiar dacă nu sunt întotdeauna cele mai bune –  sunt întotdeauna prost resimţite putând  provoca mirarea, stupefacţia chiar perplexitatea unui adversar prea impresionabil.
  • folosirea  temporizării: poate să se prezinte sub forma  câtorva mutări neutre simulând  un joc de asteptare, a unei schiţe de regrupare a forţelor,  a unei aparenţe de plan, a unei ameninţări  vagi etc. Prin aceasta, se incită adversarul săşi dezvăluie partea invisibilă a intenţiilor sale, obligându-l sau să forţeze evenimentele, sau săşi asume un risc prea mare, sau să încerce săştige cu orice pret.
  • ademenirea adversarului vrea să zică «să-l ajute» să se decidă la o acţiune aparent avantajoasă, să-l antreneze  într-o variantă sau o poziţie favorabilă, să-l amăgească pentru a juca  un tip de partidă diferită de stilul său etc.
  • utilizarea unui bluf, ca o formă înşelătoare unde jucătorul îşi asumă niste riscuri  nesăbuite pentru a încerca să inverseze cursul nefavorabil a partidei sale. Datorită caracterului său de  bumerang, nu trebuie să recurgem la un bluf decât în caz de forţă majoră sau în  circumstanţe cu totul  speciale legate, de exemplu, de lipsa mare de timp, de starea de spirit a adversarului său, de prostul obicei de a se lăsa  păcălit  etc.

Am putea desigur desfăşura încă acest eventai de procedee psihologice, pe care putem să le utilizăm tot aşa de bine separat sau în scenarii mai complexe.

. Astfel, am putea începe cu o secvenţă de dezinformare  simulând, sau o anumită ezitare în alegerea planului său de joc sau existenţa unei situaţii cu ameninţări difuze. Apoi, am putea trece cât mai repede posibil la pregătirea ostentativă a unei ameninţări aparente – toată această provocare având drept scop simularea unui pericol real şi deci de a îngrijora prin aceasta adversarul.                                                

. Alteori, am putea inversa secvenţele de dezinformare şi de diversiune, poate  chiar să le repetăm şi – dacă aceasta nu aduce nimic –  atunci putem trece la pregătirea unei ameninţări reale. Dealtfel, multiplele nuanţe şi interpretări ale acestui veritaibl «presing» psihologic  sunt atât de întortochiate încât uneori putem obţine rezultate bune chiar numai simulându-le.

Un alt mijloc de presiune psihologică sunt discuţiile în timpul jocului, cu totul  interzise dar de care se abuzează deseori. Adevăratul scop este de a enerva un adversar suspicios care nu poate suporta când   îşi vede adversarul şuşotând ceva la urechea altui jucător. Si chiar dacă, în asemenea situaţii, ne-am decis să ne plângem arbitrului, nu vor exista niciodată «probe» tangibile, ne vom face de râs şi, în cele din urmà, nu vom reuşi decât să ne deconcentrăm singuri.

Alţi jucători au obiceiul de a juca teatru pentru a-şi destabiliza un adversar neexperimentat sau mai slab psihologic, printr-o întreagă gesticulatie, pe care n-o putem califica decât ca debilă sau cel mult amuzantă: a da din cap la anumite mutări adverse, a arunca priviri îngrijorătoare la ceas  (mai ales în criză de timp),   a-şi efectua mutările cu o mână tremurătoare, a-şi simula  dificultăţile  printr-o  respiraţie greoaie, precum şi alte gesturi şi ticuri mai mult sau mai puţin ipocrite.         Toate acestea cer o adevărată «meserie» căci, înafara unor calităţi cu totul respectabile ca: fler, perspicacitate, fineţe strategică, cunoaşterea  psihologiei adverse etc., deseori este necesar şi un acompaniament credibil incluzând: atitudinea, privirea, felul de a se adresa,  tonalitatea  vocii, expresia feţii etc.

Desigur, s-ar putea ca adversarul să refuze sau să nu descifreze mesajul nostru psihologic. Atunci, toate acestea ar putea declanşa anumite contra-efecte secundare asemenea unui vânător  ghinionist prins în propria lui capcană. Iată de ce, orice preocupare de ordin psihologic nu trebuie să se exprime decât atunci când suntem destul de puternici şi în plenitudinea mijloacelor noastre. Dealtfel, practica a demonstrat că, cu cât forţa de joc creşte şi nivelul jucătorilor se echilibrează, cu atât avem tendinţa de a transfera greutatea luptei pe plan psihologic.

Fără îndoială, utilizarea anumitor procedee poate să pară discutabilă, mergând dela respingerea lor fermă de către «gentlemanii»  şahului, trecând prin  «realiştii» care le acceptă pentru a nu fi, cel puţin, surprinşi, până la  justificarea lor de către  «competitorii» care, în anumite momente de miză maximă,  nu ezită «să treacă peste cadavrele» adversarilor lor. Dar, oricare ar fi atitudinea noastră faţă de psiholocizarea  şahului, trebuie să fim conştienţi că aceste mijloace pot fi oricând folosite şi împotriva noastră. Dealtfel, departe de a fi la îndemâna tuturora, tratarea psihologică a luptei şahiste rămâne pentru marea majoritate a amatorilor o mare necunoscută.

Pentru a exemplifica, ne întoarcem la meciurile KarpovKasparov, deja analizate la capitolul «Pregătirea contra adversarilor».

Astfel, în primele 9 partide ale meciului no.1, Karpov a acceptat aproape toate sacrificiile, un fel de acord cu adversarul pentru ca acesta să demontreze corectitudinea lor. Si, cum asalturile impulsive ale lui Kasparov s-au izbit de o veritabilă citadelă strategică, acesta s-a trezit repede la un pas de o totală catastrofă.

In al doilea meci din 1985, Kasparov a revenit la tactica momelii sacrificând cu totul  zece pioni. Atunci, trădat de vechile sale impresii de bluf, Karpov a depăşit de câteva ori  limitele riscului rezonabil, pierzând în cele din urmă meciul.

In ceea ce priveşte deschiderile, la începutul primului său meci, Kasparov a încercat apărarea Tarrasch dar poziţiile sale  s-au dovedit prea defensive şi fără veritabil contrajoc, pierzând partidele a 7-a şi a 9-a.  Bunul simţ ne cere ca lupta să fie dusă contra punctelor vulnerabile ale adversarului dar, bine pregătit,  Karpov a decis să lovească punctul tare al candidatului, făcându-l să abandoneze în cele din urmă arma sa preferată.

Strategia simulării aşteptării, adoptată de către  Kasparov în primul său meci după -4=5, s-a concretizat  în 18 remize una după alta, cu orice culoare şi în orice poziţie, candidatul neexperimentat încercând în acest fel săşi revină: «atunci când esti agâţat de un colac de salvare, nu-i deloc momentul să experimentezi stiluri de înot fanteziste; trebuia înainte de toate să evit înfrângerile apoi,  încetul cu încetul,  să ajung să-mi stăpânesc jocul şi să redevin eu însumi» – declara mai târziu Kasparov. De cealaltă parte, în loc să treacă, chiar cu riscul a 1-2 înfrângeri, la atacul final,  Karpov continua la +5 să aştepte greşeala adversarului. Strânsoarea astfel slăbită, Kasparov a putut reveni la o prestaţie mai bună şi să marcheze de trei ori, înainte ca meciul să fie oprit.

In această lungă perioadă de aşteptare, Kasparov a imitat deseori deschiderile şi stilul de joc al adversarului său: el îşi verifica astfel  capacitatea de a se transpune în modul de a gândi a adversarului său, precum şi nivelul spiritului autocritic al acestuia în ceea ce priveşte repertoriul lor comun.  Kasparov îşi obliga astfel adversarul să se învingă pe el însuşi, ceea ce un jucător de factură logic-obiectivă nu putea s-o facă.

Partida de şah este deseori resimţită ca un veritabil braţ de fier la nivelul mentalului celor doi  adversari şi, într-o asemenea confruntare, nici vorbă de a dezvălui ceva! Singurul mijloc de a se informa rămân mutările efectuate pe tablă, prin intermediul cărora fiecare încearcă să pătrundă intenţiile celuilalt, încercând în acelaş timp să-şi ducă în eroare adversarul. Desigur, toate aceste mutări vor constitui materialul de bază de analizat mai târziu dar, pentru un jucător de concurs, este deasemenea important să capteze orice informaţie pe care s-o exploateze imediat în timpul partidei. Toate acestea nu sunt deloc uşoare căci, pe de  parte, această operaţie cere un fler deosebit şi mijloace specifice care nu sunt la îndemâna oricui şi, pe de altă parte, nu suntem niciodată siguri între ceea ce am putut descoperi singuri şi eventuala stratagemă de intoxicare pe care un adversar mai şmecher ar putea lăsa să filtreze.

Această prospectare surdă este uneori  întretăiată de o mini-negociere  verbală prin care unul propune remiza iar celălalt o acceptà sau o refuză. In realitate, cei doi jucători îşi transmit cu această ocazie mici informaţii legate de situaţia de pe tablă,  punctele lor de vedere asupra şanselor din partidă şi a rezultatului luptei viitoare. Spre deosebire de alte domenii, propunerile de remiză sunt monedă curentă în  competiţiile de şah, asemenea marilor strategi ai artei militare care folosesc  negocierile de pace ca un interstiţiu de mincinoşi între două intervale de luptă.  Din păcate, puţini jucători ştiu să tragă folos, – în funcţie  de situaţia de pe tablă – de raportul dintre timpii de gândire  şi, mai ales, ţinând cont de diferitele consideraţii de ordin psihologic pe care ar putea să le ascundà.

O mică schemă ne va  permite să intrăm mai uşor în miezul acestui subiect:

Tipul depropunere- refuz

– reală (adevărată)

– falsă (prefăcută)

Modalităti depropuneri-   refuzuri

– dialog direct

– indirectă

– implicită

Momentul propunerii

– imediat după deschidere

– în poziţie superioară

– pentru a masca o cursă

– după o greşeală

– din calcul sportif

– urmând tactica prestabilită

Efectul  scontat– a provoca enervarea sau demobilizarea adversarului

– a-l obliga să poarte responsabilitatea unei decizii

– a-l face să-şi supraevalueze şansele

– a încerca un efect de bumerang

COMENTARII:

Propunerea şi eventualul refuz de remiză conţin în ele o anumită doză de  «filozofie a riscului»  căci ele pot fi atât reale (adevărate) cât şi  false (prefăcute). Astfel, într-o propunere adevărată,  jucătorul  doreşte într-adevăr să împartă punctul, şi aceasta din diverse motive: poziţia  este într-adevăr egală, poate chiar inferioară, vrea să evite eventualele riscuri, îi teamă să nu piardă partida, se mulţumeşte cu acest rezultat sportiv etc. Din contra, printr-o propunere falsă, jucătorul nu urmăreşte remiza dar o face fiind sigur că ea va fi refuzată: scopul este de a-şi testa adversarul, încercând prin aceasta să exerseze asupra lui o anumită presiune psihologică.

Eventualele refuzuri pot să fie deasemenea de două feluri. Printr-un refuz adevărat, jucătorul arată că vrea să continue jocul, fie pentru că are o poziţie mai bună, fie că se consideră superior adversarului, fie că trebuie să câştige cu orice preţ etc. Pe de altă parte, deşi nejusticat din punct de vedere tehnic, cu un  refuz  factice, jucătorul speră să tragă un anumit  profit pe plan psihologic.

Trebuie deasemenea să fim foarte atenţi cum formulăm propunerile şi refuzurile noastre căci şi ele conţin sensul mesajului, deci a obiectivului vizat. Astfel, dialogul verbal direct poate da naştere la patru  tipuri de situaţii:

  • propunerea  reală de remiză prin intermediul unor  formule sobre şi politicoase, de genul: «remizăsau «vă propun remiză», căci  ceea ce urmărim  este de a tăia din faşă orice dorinţă adversă de a continua jocul  într-o poziţie încă jucabilă.
  • propunerea falsă trebuie să fie însotiţă de o expresie specifică simulând dezamăgirea şi efectuată după o «gândire îndelungată», pentru a-şi incita adversarul  săşi supraestimeze şansele, refuzând astfel remiza.
  • în cazul unui refuz adevărat, jucătorul evită duelul psihologic sperând săşi valorizeze atuurile la tabla de joc, deci  răspunsul trebuie să fie un simplu «nu» sau un gest significativ din cap.

  • refuzul factice urmăreşte mai ales săşi impresioneze adversarul, de aceea cel mai bine este să recurgem la un  «ah, nu!» sau  «nu, în niciun caz!» prompt şi demonstrativ, în timp ce răspunsul pe tablă trebuie să fie efectuat cât mai repede posibil,  piesa însurubată cu siguranţă şi apăsarea fermă pe butonul ceasului, toate acestea  pentru a arăta lipsa oricărei îndoieli.

Intre doi jucători care nu se au prea bine, comunicarea este deseori redusă la un minimum necesar.  Astfel, în cazul unei eventuelle repetări de mutări, oferta de remiză astfel deturnată poate aduce două avantaje:

  • dacă propunătorul are apoi posibilitatea de a evita remiza, atunci el va reuşi să sondeze în acest fel intenţiile adversarului său.
  • dacă adversarul vrea apoi să evite repetarea, atunci această subtilă «ameninţare de remiză» ar putea să-l deservească pe poziţia de pe tablă.

In condiţiile unui refuz indirect, putem pur şi simplu  ignora propunerea şi efectua direct răspunsul pe tablă, pentru a confirma încă odată hotărârea sa de a continua jocul. In anumite poziţii, însăşi alegerea unei mutări poate să aibă sensul unui consimţământ sau refuz. Scopul unei asemenea propuneri sau refuzuri implicite este, sau să ne intimidăm  adversarul, sau să-i arătăm indirect că nu suntem împotriva unui eventuale împărţiri a punctului.

In marea majoritate a acestor demonstraţii  mai mult sau mai puţin  insidioase,  este  recomandabil să evităm  orice atitudine excesivă care ar putea eventual trezi suspiciunile  adversarului şi, se înţelege dela sine, să nu depăşim o anumită limită de bună purtare căci, în mod sigur, va trebui să jucăm şi alte partide cu acelaş adversar.

.     Există cel puţin şase  momente clasice unde  jucătorii încep să negocieze remiza:

  • imediat după deschidere, ca un balon de încercare care  obligă adversarul săşi declare intenţiile: dacă refuză, el ar putea să suporte consecinţele responsabilităţii asumate.

  • în pozitie superioară, asemenea unei negocieri de pe poziţii de forţă, metodă care poate să se dovedească eficace mai ales în  partidele decisive.

  • pentru a masca o mutare-cursă: atunci când  atacantul dispune, de exemplu, de o continuare  tentantă dar dubioasă, atunci putem realiza – printr-o simulare perfectă –  un triplu camuflaj: propunere falsă, mină de comedian şi capcană tactică.
  • după o greşeală, de către vinovatul în situaţie  psihologică dificilă sau de către adversarul său care încearcă astfel să exploateze  ocazia care  s-a prezentat.
  • în criză de timp, unde se  negociază timp contra  poziţie, ca într-un gen  de «troc între avantaje»

  • din calcul sportiv sau urmând o tactică de joc dinainte stabilită, fie că-i vorba de conjunctura unui  final de concurs, de contextul unei partide decisive, de o situaţie unde ne este de ajuns o jumătate de punct, înfluenţat de o  partidă anterioară etc.

Jucătorul care primeşte o propunere de remiză, ca dealtfel cel căruia i se refuză o asemenea ofertă, poate să se expună la anumite complicaţii de ordin psihologic:

l        o oarecare demobilizare a motivaţiei, fie că-i vorba de o  poziţie complexă, în criză de timp, după efectuarea unei mutări mai slabe, când avem teamă de adversar etc. Aceasta ne-ar putea provoca un gen de conflict cu sine însuşi, unde tentaţia de a pune capăt tensiunii nervoase  s-ar putea dovedi chiar mai puternică decât dorinţa de a câştiga. Astfel, decidându-se să propună remiză pentru a fi acceptată,  jucătorul  îşi slăbeşte implicit motivaţia de luptă şi, atunci când oferta lui este refuzată, decepţia l-ar putea  să-l dezorienteze făcând loc resemnării cu corolariul  său –  jocul la întâmplare. Pe de altă parte, eroziunea motivaţiei poate fi asemenea că jucătorul care a refuzat propunerea să poată reveni, propunând la rândul său remiza.

l        există deasemenea jucători care propun remiza în poziţii inferioare sau unde este clar că adversarul nu joacă decât la câştig, în timp ce alţii au obiceiul de a o refuza într-un mod nepoliticos, deşi poziţia n-o justifică deloc. In aceste cazuri, cu tot riscul de a ne deconcentra, suntem tentaţi de a sancţiona imediat  impoliteţea chiar afrontul îndurat. Si cum n-avem întotdeauna mijloacele practice de a o face,  riscăm să fugim în acelaş timp după doi iepuri: între dorinţa de a face (sau nu) remiză şi căutarea mutărilor agresive care să pedepsească adversarul.

  • atunci când luăm decizia de a propune sau de a declina o ofertă de remiză, ne asumăm forţat o anumită responsabilitate care trebuie apoi justificată: simplificând sau complicând  poziţia, gândind mai mult pentru a găsi ceva care, poate, nici nu există!

  • interpretând propunerea de remiză adversă ca  recunoaşterea  unei slăbiciuni, un jucător prea sigur de el ar putea săşi supraevalueze şansele confundând acest «privilegiu» cu un avantaj inexistant pe tablă, confuzie cu atât mai delicată dacă propunerea se dovedeşte falsă.

  • efectul de bumerang: uneori, refuzul poate fi deasemenea  resimţit  ca o slăbiciune sau o neîncredere fată de poziţie, ceea ce ar putea da naştere la un sentiment de jenă cu consecinţe dezagreabile: scăderea calităţii mutărilor sale, subestimarea propriilor şanse, dificultăţi de a se remotiva pentru luptă, joc apatic sau chiar derută totală.

Fără îndoială că există jucători care sunt împotriva ideii de a utiliza toate aceste secvenţe de propunere şi de refuzare a remizei în scopul  obţinerii unor avantaje  de ordin  psihologic, şi aceasta pentru mai multe motive: respectul pe care-l datorăm adversarului nostru, contravenirea – chiar  imperceptibilă –  a regulamentului, posibilitatea unor mici abateri  de la etica  sportivă etc. Dar practica competitională ne arată că aceste eventuale devieri nu intervin decât atunci când există o miză extrem de importantă şi unul din jucători şi-a pierdut cu totul mijloacele sale tehnice. Din păcate, o eventuală intervenţie a arbitrului nu face decât să amplifice efectele negative, perturbând concentrarea şi enervând şi mai mult victima. De aceea, în loc să suporte, cel mai bine este să cunoa ştem toate aceste situaţii  «speciale» pentru a le preveni din timp sau a le putea face faţă:

  • propunerile de dinaintea partidei sunt o practică destul de curentă, în special între profesionişti. Pretextele sunt dintre cele mai diverse: între doi prieteni sau colegi de club, din pur calcul  sportiv pentru a obţine o normă, un titlu sau chiar o zi de repaus, pentru a testa, demotiva sau irita un adversar cu mai puţină experienţă etc.
  • propunerile repetate în timpul jocului vizează de cele mai multe ori agasarea  adversarului; iată dece, de câtva timp, Regulamentul de şah obligă jucătorii să noteze pe fişele lor orice propunere de remiză si a nu reveni cu o altă propunere decât după ce adversarul a beneficiat – la rândul lui – de acest drept.
  • propunerile indelicate sunt acelea făcute în partidele importante sau decisive, unde este evident  că situaţia  din concurs  obligă adversarul săşi joace şansa până la capăt.
  • oferta făcută la momentul nepotrivit, de exemplu, atunci când adversarul este în criză de timp, tocmai când este în plin calcul de variante, înaintea unei mutări care pare să ne deranjeze, într-o poziţie inferioară chiar  pierdută etc.
  • propunerea  conditionată poate să se facă, de  exemplu, în schimbul unui alt «aranjament»: în acelaş turneu sau într-altul, între aceeaşi jucători sau în folosul altora, pentru a obţine sau împărţi un anumit loc sau premiu etc., ceea ce nu-i moral în sine sau poată să defavorizeze alţi concurenti.
  • practic interzisă de Regulament, abuzul  de conversatie şi comentarea anumitor mutări se practică uneori pentru a sonda propriile şanse, pentru a-şi  convinge adversarul de inutilitatea  continuării jocului, uneori chiar pentru a-l intimida sau chiar jigni.
  • interzişi de a discuta  în timpul partidei, unii jucàtori găsesc  alte mijloace pentru a se exterioriza: strâmbături, gesticulaţii, atitudini şi comportamente mai mult sau mai puţin  semnificative şi ridicule. Astfel, am văzut jucători făcând pe bufonul, cu  mimici de mirare că adversarul se încăpăţânează să continue o  «asemenea poziţie» (de remizà sau  pierdută) sau gesturi fàţişe de plictiseală care vroiau să arate că poziţia (partida) nu-l mai  interesează, sau mimând chiar lesinul.
  • uneori mai sunt răspunsurile echivoce de genul: «să mai facem încă căteva mutări» însoţită de o mină de resemnare că, în orice caz, nu mai este nimic de făcut, toate acestea pentru a slăbi  vigilenţa adversarului şi de a încerca în acest fel să profite la maximum.

Dintre acestea, câteva ridică anumite aspecte de etică: propunerea dinaintea şi cele repetate în timpul partidei,  incercarea de a-i forţa mâna adversarului într-o partidă importantă, propunerea condiţionată sau făcută la un moment nepotrivit,  răspunsul echivoc, abuzul de conversaţie, a face bufonul etc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s