Sah cu Ceausescu

Aici veti gasi cele mai interesante subiecte ale sportului mintii!Nu ezitati sa intrati in misterioasa si tulburator de frumoasa lume a sahului! Sa aveti in fiecare zi pofta de viata si de sah!

Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (44)

Posted by Costin Beiu on October 15, 2010

Pentru a afla cum vă puteti procura METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SAHIST si a vedea tabla sa de materii, daţi click aici

Aici puteţi revedea capitolele anterioare din Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah de Volodia Vaisman, antrenor şi maestru internaţional

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate.

Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţi de concepţii metodologice sănătoase şi temeinice. Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână . Cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua această inedită experienţă.

Testele de control

Un jucător bun are intotdeauna ceva de clarificat şi de explicat. Si pentru a nu fi suprins în partidele sale, el poate să se exerseze în tot felul de exerciţii care, bine organizate şi orientate spre un scop precis, devin teste. Un sfat poate să se uite, o demonstraţie necesită un efort de rememorare în timp ce testarea practică implică mai ales înţelegere şi participare.

In şah, putem testa multe lucruri, de la cele mai simple: mutarea pieselor, regulele jocului, perceperea tablei, reprezentarea spaţială etc. pănă la cele mai complexe: aprecierea şi judecarea poziţiilor, elaborarea planurilor de joc, calculul variantelor, detectarea promptă a celor mai bune mutări, stilul de joc, calitatea jocului în criză de timp, simţul poziţional, perspicacitatea combinativă, forţa de analiză, pregătirea teoretică în cele trei faze ale partidei, tehnica de final, ca şi anumite capacităţi cum ar fi: concentrarea atenţiei, spiritul de observaţie, memoria, imaginaţia etc.

Un test trebuie pregătit dinainte şi, pentru a-l putea efectua, antrenorul trebuie să aleagă materialul adecvat, să-şi întocmească formularele, să dozeze dificultatea fiecărui exerciţiu în funcţie de timpul necesar şi numărul de greşeli acceptabil, să stabilească cotele de interpretare a rezultatelor etc. Pentru aceasta există patru feluri de material didactic:

  • partidele de tot felul, care trebuiesc bine analizate şi structurate înainte de a le putea prezenta în calitate de teste.
  • situaţii instructive în diferitele stadii de joc şi corespunzând obiectivelor testate.
  • poziţii prefabricate de către antrenorul însuşi, unde el poate varia mai bine obiectivele, complica sau uşura soluţiile.
  • nenumăratele poziţii din şahul artistic, care au avantajul că totul este gata dinainte iar eventuala dificultate a soluţiilor este de cele mai multe ori compensată de plăcerea estetică a ideilor pe care le conţin.

Este clar că după întrebuinţarea lor, toate aceste poziţii îşi pierd din caracterul lor de test şi antrenorul va trebui să găsească sau să elaboreze altele, necunoscute jucătorilor săi. Aceasta ridică problema unei cartoteci personale pe care antrenorul va trebui s-o îmbogăţeascà mereu, respectând câteva imperative:

  • a evita exemplele prea cunoscute, deci neutilizabile în forma lor iniţială dar care pot fi adaptate sau transformate.
  • a urmări ca poziţiile să permità numai soluţii unice şi curate, dar cu atât mai mult trebuie apreciat atunci când un jucător găseşte o altă idee sau soluţie.
  • a alege teste interesante şi instructive, nu prea uşoare care să provoace superficialitatea şi lipsa de interes dar nici cu dificultăţi insurmontabile care să suscite descurajarea sau indiferenţa jucătorilor.

Orice antrenor poate imagina tot felul de mici teste, de exemplu:

  • turul de pistă: cu un Th1 pe o tabla goală, de răspuns la întrebarea «în câte mutări acest turn poate face turul tablei?»
  • voiajul regal: cu un Rg1 pe o tablă goală, de dus regele spre un punct marcat dinainte, fără a trece de două ori prin aceleaşi câmpuri.
  • lectia de desen: cu o De2 pe tabla goală, de desenat întâi un parcurs pătrat apoi în triunghi.
  • labirintul : în poziţia Nh1, b3, d3, e6, f3, g6 / c6, de răspuns la întrebarea: «cum putem ajunge cu nebunul în colţul opus a8?!»
  • ocolirea sentinelelor: în poziţia Ta1, a5, d4, e5, f4, g5, h3/ Tb3, Tc2, trebuie găsită calea prin care turnul alb ar putea să atingă colţul h8 fără să se pună în priza turnurilor adverse?
  • dama super-woman: în poziţia Dh1 / Na1, Cb8, b4, d2, e2, e6, f5, g3, g6, de încercat capturarea, una după alta, a tuturor pieselor negre de către dama albă.

Apoi putem cere unor începători să indice, fără să privească tabla:

  • câmpurile care compun o anumită diagonală sau ce diagonale trece printr-un anumit câmp?!
  • culoarea unor anumitor câmpuri sau a câmpului de intersecţie a unei anumite coloane cu o diagonală.
  • denumirea pieselor, notaţia şi culoarea câmpurilor din poziţia iniţială.
  • mutarea şi modul de capturare a anumitor piese plasate pe tablă etc.

Un test poate urmări diverse obiective, de exemplu:

  • repetarea şi fixarea materialul studiat.
  • verificarea evoluţiei diferitelor elemente şi compozante ale pregătirii sale.
  • detectarea efectelor şi a eventualelor deficienţe din pregătire pentru a le putea corija.
  • în vederea exersării şi dezvoltării anumitor calităţi şi automatisme.
  • pentru a-şi «încălzi» creierul sau a-şi stimula capacităţile sale combative, necesare pentru intrarea în formă în vederea unei anumite competiţii.
  • pentru a-şi da eventual seama de efectele şi calitatea unui anumit tip de antrenament.

In cadrul obiectivului pe care-l urmărim, formularea enunţului are deasemenea importanţa sa. De obicei este suficient să indicăm cine-i la mutare pentru ca jucătorii să caute «soluţia», alteori putem cere să se aprecieze consecinţele unei anumite mutări sau atunci când sunt mai multe posibilităţi – cum continuaţi cu albul, ca de exemplu în poziţia următoare:

M.Tal – V. Antosin (Moscova 1957) Tal a continuat aici 1.h4? Dc8 2.Cf6+ Rg6 3.Cxg8 Dxd7 4.Ce5+ Rh7 5.Cxd7 Rxg8 etc.= Soluţia unui eventual test va da: 1.Df5+ g6 2.Dd7 gxh 3.Cg5+ Rg6 4.Df7+ (sau 4.De6+) Rxg5 5.g3 Cd3 (dacă 5…h4 6.f4+ Rh5 7.g4+ sau 5…Db6 6.h4+ Rg4 7.Rg2+-) 6.h4+ Rg4 7.Dd7+ Rf3 8.Dxd3+ Rg4 9.Rg2 +-

Un test bine efectuat trebuie să aducă mai mult decăt o simplă rezolvare a unei poziţii, stimulând în acelaş timp concentrarea, exersând mentalul jucătorului, obişnuindu-l cu efortul şi treaba bine făcută. Dar un singur test nu este niciodată concludent, de aceea este mai bine să le utilizăm în serie şi repetate în timp. Iată câteva principii de bază de respectat:

  • testul să conţină ideea sau obiectivul pentru care a fost conceput.
  • poziţiile să nu fie nici uşoare dar nici inabordabile, dar accesibile la aproximativ o jumătate din grupul testat.
  • bateria de teste să fie diversificată în ceea ce priveşte tipul poziţiilor: cu mai puţine şi mai multe piese, mai simple şi mai complexe, cu şi fără contrajoc sau curse, cu soluţie unică şi cu mai multe etc.
  • primele poziţii trebuie să fie mai uşoare pentru a încuraja jucătorii să meargă mai departe, celelalte cu dificultăţi crescute.
  • durata unui test nu trebuie să depăşeascà o oră şi jumătate de muncă.
  • trebuie întotdeauna să ne motivăm jucătorii, să imităm atmosfera de concurs ca şi cum ar trebui să combată un adversar invizibil: să muncească într-un mod serios şi responsabil, să nu mute piesele, să analizeze în linişte şi într-un timp strict limitat.

Formularul testului trebuie să fie conceput cât mai simplu posibil:

  • recto data testului, numele prenumele, vârsta, Elo şi un spaţiu pentru soluţii (în ordinea poziţiilor prezentate)
  • verso un centralizator al soluţiilor (corecte, mi-rezolvate, cu greşeli, incorecte, total nesoluţionate), concluzii şi recomandări de ameliorare.

Rezultatul obţinut de către un jucător reprezintă o cotă, care este dată, sau din suma punctelor acumulate, sau din media rezolvărilor, sau în fine dintr-un coeficient rezultat din cumularea calităţii muncii cu timpul utilizat.

Pentru a cunoaşte nivelul general al grupului testat, antrenorul poate desemenea săşi confecţioneze un grafic cumulativ de genul:

_______________________________________

Notă –                   apreciere   1   2    3    4    5    6    7    8    9    10             Observaţii

________________________________________________________________________

5.  corect
4.  mi-rezolvat
3.  cu gre
şeli
2.  incorect
1.  nesolu
ţionat
______________________________________________________

Inlocuind rezolvările cu numele jucătorilor, se poate obţine deasemenea un clasament – parţial sau general a acestui tip de antrenament.

Desfăşurarea testelor:

Preparativele trebuie să asigure participarea activă şi interesată a grupului de jucători, inventarul necesar: jocuri, ceasuri, formulare, un deşteptător etc., o bună vizibilitate a tablei de demonstraţie şi plicul cu testele propuse. După ce a comunicat condiţiile testului, antrenorul trebuie să răspundă la eventuale întrebări, precizând că, în continuare, va fi interzis să perturbăm munca celorlaltor. . Prezentarea poziţiilor poate să se facă în mai multe feluri:

  • o serie de diagrame de rezolvat într-un anumit timp cumulat pentru ensemblul soluţiilor: în funcţ ie de dificultate, un asemenea test poate să fie soluţionat mental sau cu autorizaţia de se opri şi de a pune pe tablă pozitiile pe care jucătorul şi le-a imaginat, pentru a putea continua de aici mai departe pănă la reuşita totală. In acest caz, trebuie indicat pe formular: soluţia găsită, timpul utilizat şi numărul de opriri efectuate.
  • o metodă interesantă pentru a ajuta anumiţi jucători în rezolvarea poziţiilor mai complexe este de a le propune două diagrame una cu poziţia iniţială şi alta cu cea finală unde trebuie de ajuns, de exemplu:
I.- Negrul joacă şi câştigă II: s-a ajuns aici după: 1…Te1+! 2. Txe1 Dxc2+!! 3. Rxc2 Cd4+ 4.Rb1 Cc3+ 5.bxc3 (la 5.Ra1 Cc2 #) Tb8+ 6.Ra1 Cc2 #
  • poziţiile pot fi deasemenea propuse alternativ pe o tablă de demonstraţie, fixând un timp limitat pentru rezolvarea fiecărui exerciţiu. Fiecare oprire va fi semnalată de o sonerie, după care se pune o altă poziţie şi aşa mai departe. O mică fineţe: pentru ca toată lumea să poată începe în acelaş timp, ultimele piese puse pe tablă vor fi regii şi (eventual) damele.
  • mai multe poziţii pot fi plasate pe table în linie, jucătorii trec în ordine de la una la alta şi, fără să atingă piesele, îşi inscriu soluţiile pe formularul lor, înmânat imediat antrenorului.
  • utilizarea partidelor ca test se sprijină pe necesitatea de a găsi mutările jucate, apriori cele mai bune.

Pentru ca testul să prezinte un anumit interes didactic, alegerea unei partide bune şi notarea corectă a mutărilor sunt esentiale. . Punând partida aleasă pe tabla de demonstraţie, antrenorul trece mai repejor asupra deschiderii (a cărei analiză poate fi eventual fàcută cu altă ocazie) şi, ajungând la poziţia fixată dinainte, cere jucătorilor să găsească şi să noteze pe formularele lor cea mai bună mutare de jucat pentru alb (negru). După, să spunem, 3 minute, se compară mutările propuse cu cele jucate în partidă şi se comunică numărul de puncte atribuit. Dacă poziţia admite şi alte posibilităţi interesante, antrenorul le semnalează şi acordă eventual şi alte puncte. Se trece apoi mai departe, dând în vileag perechea de mutări următoare efectuată în partidă şi, în acest fel, jucătorii trebuie să găsească – mutare de mutare – desfăşurarea întregii partide până la sfârşit.

Pentru a uşura ţinerea testului, trebuie urmărit ca maximul de puncte să fie întotdeauna 100 şi, la sfârşit, fiecare jucător îşi adună punctele, obţinând un calificativ: 80-100 puncte = excelent, 65-80 puncte = foarte bine, 50-65 puncte = bine, 30-50 puncte = acceptabil etc. Ar fi deasemenea util ca partida astfel testată să fie apoi dată ca temă pentru analiza de acasă.

Anumiţi antrenori preferă să se atace direct la deficienţele elevilor lor prin prelucrarea unor teste individuale corespunzătoare. Să vedem deci care sunt aceste calităţi indispensabile pentru a juca bine şah.

Voinţa este o componentă psihică greu de definit concret, având în vedere organizarea sa structurală plurifuncţională: ambiţia sportivă, fermitatea deciziilor luate, efortul perseverent pentru a-şi atinge obiectivul, courajul şi stăpănirea de sine în acţiune etc. Amplitudinea şi forţa voinţei diferă dela un jucător la altul fiind posibil s-o educăm şi s-o perfecţionăm. Terenul ei de manifestare este în special în adversitate: opoziţia de fiecare clipă a adversarului, nenumăratele obstacole de ordin tehnic, circumstanţele defavorabile de supratensiune, de oboseală, de emoţii şi alte multe perturbări de tot felul. Manifestările voinţei sunt intim legate de marea majoritate a proceselor şi aptitudinelor care urmează.

Astfel, concentrarea atenţiei pe o perioadă mai îndelungată şi în condiţii ostile necesită cel mai adesea un important efort de voinţă. Adică, să ne implicăm cu totul în lupta din partidă, să fim mereu atenţi la poziţia de pe tablă, să efectuăm cât mai bine şi într-un timp rezonabil toate operaţiile mentale etc. O atenţie superficială nu-i suficientă decât pentru a observa o situaţie fixă, în timp ce o atenţie distributivă ne permite, din contra, să descifrăm relaţiile invizibile ale forţelor pe toată tabla iar cea dinamică ne ajută să luăm în consideraţie eventualele schimbări din cadrul calculelor noastre anticipative şi imaginare, să aprofundăm şi să studiem tot ceea ce este mai puţin evident. Principalii parametrii ale atenţiei sunt: gradul, amploarea şi durata concentrării, care pot să crească sau să scadă în funcţie de diferitele circumstanţe, de exemplu:

  • vârsta jucătorului: involontară şi instabilă la început, mai mult senzorială decât intelectuală la tineri, atenţia poate deveni mai persistentă şi concretă , cu o sferă mai largă şi o capacitate de introspecţie mai întinsă .
  • nivelul de pregătire tehnică şi de experienţă competitională
  • personalitatea adversarului: stil, forţă de joc, influenţă şi comportament.
  • conjunctura partidei: condiţii de joc, miză, obiective etc.
  • starea psihofizică a jucătorului: oboseală, supraexcitaţie, decepţii, incertitudine etc. în contrast cu determinarea, încrederea în sine, calmul etc.

Este evident că a-şi menţine concentrarea atenţiei la nivelul cel mai mare şi de-a lungul mai multor ore nu-i posibil fără a-şi uza organismul. De aceea, trebuie să ne obişnuim s-o facem într-un mod cât mai econom sau să ne odihnim din când în când pentru a ne putea reconcentra la momentul potrivit. Datorită caracterului decisiv al greşelii, unde o secundă de neatentie poate să dea peste cap o partidă întreagă, jucătorul de şah trebuie să lupte mereu contra eventualelor slăbiri ale concentrării sale care poate să se manifeste prin:

  • diminuarea sau instabilitatea atentiei poate să conducă la inconsecvenţe în joc, la o confuzie de idei şi de planuri, la aprecieri şi calcule superficiale, la tendinţa de a se sustrage în faţa posibilităţilor mai ascunse sau originale. Ca remedii, putem utiliza rezolvările mentale ale anumitor diagrame, puţin joc ă l’aveugle, analize mai simple fără a muta piesele, ţinerea jurnalului său de autocontrol, antrenamentul stăpănirii de sine şi a hotărârii în luarea deciziilor.
  • divizarea atenţiei ne poate face să omitem o eventuală mutare intermediarà sau o contra-poantă adversă, în special pe un sector mai puţin important al tablei.

Putem încerca s-o redresăm prin jucarea unor turnee de bliţ sau a unor simultane, ca şi cu ajutorul unor exerciţii specifice, de exemplu, reconstituirea unor poziţii după o expunere variabilă de cca. 20-30 secunde.

  • distragerea atenţiei poate să survină în situaţiile de suprasolicitare exterioară: zgomot, frig, căldură etc. sau de monotonie excesivă, ceea ce poate să ne slăbească atenţia pe un sector principal de luptă sau să ne focalizăm asupra unui detailiu, îngreunându-ne astfel aprecierea corectă a poziţiei în ansamblul ei. Această adevărată «scurgere» a atenţiei poate fi tratată prin perfecţioarea continuă a gândirii sale, dezvoltarea capacităţilor de judecare, studiul partidelor marilor strategi şi exerciţii de apreciere rapidă a poziţiilor cele mai diverse.

Pentru un tânăr jucător de şah, este primordial săşi cultive şi săşi exerseze concentrarea pentru a putea să se sustragă diferitelor influenţe perturbatoare, precum şi săşi disciplineze caracterul şi toate procesele gândirii sale, cu certe beneficii , atât pentru practica şahistă cât şi în viaţa de toate zilele.

Iată, de exemplu, un mic test de concentrare pe care-l putem practica înainte şi după partidă:

Pregătim un formular personalizat cu mai multe diagrame goale şi alături notăm vreo zece câmpuri diferite. Testul consistă în a bifa fiecare câmp cu unul din semnele + o (sau x), în funcţie de indicaţii. Odată testul terminat, antrenorul va înscrie numărul de greşeli şi timpul utilizat pentru tratamentul fiecărei diagrame şi a întregului test. După mai multe asemenea teste, unde schimbăm de fiecare dată câmpurile şi semnele de bifat, putem obţine un material bun pentru a determina indicele de concentrare şi gradul de oboseală al jucătorului, în diverse circunstanţe şi situaţii.

Printr-un proces psihic selectiv, memoria stochează, întipăreşte, păstrează şi reactualizaeză informaţiile. Ea este deci adânc implicată în acţiunea de cunoaştere, învăţare, înţelegere şi, de aici, în formarea inteligenţei şi a creativităţii. Memoria este deci prezentă peste tot, şi în şah, ea nu poate fi decât reproductivă căci fiind interconectată cu o multitudine de elemente analitice şi creatoare. Aici, ea este întâi vizuală pentru tot ceea ce se petrece pe tablă, apoi dinamică pentru activitatea mintală efectuată în anticiparea, explorarea şi controlul evenimentelor posibile şi, în fine, selectivă pentru a putea asimila esentialul şi a se folosi eventual de cunosţintele sale de o manierà precisă şi creativă. Pentru a asigura calitatea acestor operaţii, jucătorul trebuie să bage de seamă la tot ce înregistrează, cum integrează noul material în vechiul său bagaj şi posibilităţile de a-şi reactiva totul pentru a satisface cerinţele poziţiei. Din cauza aceasta, memoria sa ar trebui să fie în acelaş timp: selectivă, inteligentă şi analitică pentru a putea alege, interpreta, sistematiza şi îmbogăţi tot ceea ce are mai bun.

Jucătorul de şah munceşte mult cu mintea dar ar fi inutil să încerce să păstreze totul în memorie; întâi din cauza saturaţiei pentru că, la un moment dat, vom avea prea multe lucruri de reţinut, şi apoi datorită uitării pentru că o memorie normală şterge cca 90-95% din ceea ce a reţinut pentru a putea sistematiza, coordona şi a face loc altor informaţii. De câte ori nu ne amintim de ceva, înseamnă că a intervenit un anumit blocaj sau interferentă care face ca memoria să nu mai poată vibra conform fluxului energetic normal, că anumite gânduri, idei sau informatii sunt respinse sau nefiltrate pentru rememorare. . Metodele de a-şi îmbunătăţi memoria sunt nenumărate, de exemplu:

  • a încerca săşi refacă din memorie partida jucată câteva zile înainte.
  • de a juca o partidă à l’aveugle transcriind-o imediat din minte.
  • obişnuindu-se să citească literatura şahistă fără să repună piesele pe tablă .
  • să efectueze exerciţii specifice dintre care iată unul din cele mai interesante: Antrenorul prezintă pe tabla de demonstraţie trei partide, una după alta, comentând secvenţele cele mai importante. Jucătorii au voie să mute piesele pe jocurile lor dar fără să noteze nimic. După aceasta, se distribue la fiecare câte 3 fişe de partidă, se anunţă condiţiile de timp şi se cere reproducerea în scris a partidelor, fără a muta piesele şi fără a se consulta între ei. Pe măsură ce jucătorii depun lucrările, antrenorul notează timpul fiecăruia şi apoi numărul de greşeli comise. Rezultatele pot fi analizate în cadrul unei alte sedinţe de antrenament şi fixate, eventual, pe un grafic ţinut la club.

De natură spaţială, imaginaţia jucătorului de şah este legată de veşnica întrebare «câte mutări putem prevede dinainte?». Ea se traduce prin aptitudinea jucàtorului de a-şi reprezente în minte poziţii care ar putea să survină la capătul unui anumit număr de mutări anticipate. Mecanismul acestei reprezentări spaţiale trece de obicei prin trei etape:

  • întâi, jucătorul presupune că a găsit o idee sau o soluţie.
  • atunci, el o analizează în minte printr-o în şiruire de mutări alternative pe care le consideră cele mai bune.
  • în fine, el compară rezultatele cercetărilor sale şi ia o decizie.

Această aptitudine de a-şi imagina ceea ce ar putea eventual să aibă loc poate fi avantajată de bogăţia şi varietatea cunoştinţelor, de experienţa şi tehnica jucătorului; din contra, o imaginaţie spaţială mediocră sau slabă poate să dăuneze calculului variantelor şi, prin aceasta, să frâneze dezvoltarea generală a forţei de joc. De unde necesitatea imperioasă de a cizela mereu această aptitudine prin tot felul de exerciţii şi teste:

  • astfel, se poate începe prin exerciţiitest simple care cer indicarea din minte a notaţiei şi culorilor câmpurilor, a mutării pieselor, a diferitelor sectoare şi traiectorii clasice etc.
  • se poate continua cu rezolvarea mintală a anumitor studii şi combinaţii. putem să ne distrăm apoi cu deplasarea unor piese pe tabla goală: astfel, un Ca1 trebuie să ajungă în h8 trecând succesiv prin anumite câmpuri numerotate; sau, aceeaşi cerinţă dar evitând cămpurile ocupate sau controlate de către câţiva pioni sau figuri adverse, al cărui amplasament poate fi modificat de fiecare dată.
  • putem deasemenea încerca să reconstituim partide întregi cu ajutorul unor diagrame intermediare. Avantajele sunt nenumărate:

o asemenea «geometrizare» ne permite să obţinem o dinamică de ansamblu a partidei, mult mai vizuală decât procedeul clasic de analiză statică pe o singură tablă.

succedându-se una după alta, poziţiile rămân în mintea noastră, permiţându-ne să ne completăm imaginea de ansamblu a luptei dintr-o partidă.

urmărind diagramele în schimbare, avem posibilitatea de a sesiza mai bine importanţa fiecărei mutări în contextul general, interconexiunile dintre poziţii, elaborarea planurilor pe termen lung, realizarea obiectivelor urmărite etc.

revăzând apoi toată partida – într-un sens sau altul – putem înţelege mai bine mecanismele pe care le incorporează, eventualele legături între diferitele evenimente, momentele-cheie sau critice şi trecerile de la o fază la alta.

bine înţeleasă, atât în detalii cât şi în viziunea sa de ansamblu, partida poate să fie apoi integrată printre cele «de referinţă».

Percepţiile vizuale şi intuitive se află la baza oricărei abordări a poziţiilor, cu formele lor cele mai perfecţionate:

  • spiritul de observaţie, care ne permite să sesizăm mai repede particularităţile esenţiale ale unei poziţii.
  • perspicacitatea, ne ajută să pătrundem ceea ce pare de nepătruns şi de a prevede imprevizibilul: ea este de cele mai multe ori de esenţă combinativă permiţând unui jucător cu «ochi de linx» să găsească mutarea ucigătoare în poziţiile cele mai complexe şi tran şante. Si pentru a- şi şlefui perspicacitatea, jucătorul poate să se antreneze şi testeze cu tot felul de poziţii comportând idei insolite, linii de joc nea şteptate, resurse ascunse şi soluţii subtile.
  • spiritul de elaborare ne este indispensabil în prestaţia noastră din timpul partidei, unde ochiul, creierul, imaginaţia şi o serie întreagă de senzaţii, instincte şi convingeri intime să poată să se acorde pentru rezolvarea diferitelor probleme. Pentru aceasta, jucătorul trebuie să ajungă la:

– o bună recepţie şahistă permiţându-i să detecteze şi să se impregneze de particularitàţile poziţiei.

– o tehnică de analiză corectă pentru a se putea orienta mai bine pe tablă, a aprofunda şi judeca cât mai obiectiv posibil poziţiile, a anticipa soluţiile existente şi a elabora ipoteze de joc, a interpreta, corobora şi compara tot felul de elemente.

o anumită îndemânare practică care să ne u şureze calculul variantelor şi judecarea poziţiilor, trierea şi selecţia celor mai bune mutări, luarea şi confirmarea deciziilor sale.

o serie întreagă de competenţe: erudiţie, experienţă, tehnică, motivaţie, concentrare, spirit de observaţie, vivacitatea minţii, imaginaţie, intuiţie, instinctul pericolului, simţul timpului etc. care î şi dau mâna pentru a ne putea descurca mai repede şi mai bine ca de obicei.

  • un mod de gândire din ce în ce mai perfecţionat, cu principalele sale caracteristici:

– amploare şi profunzime, pentru a putea îmbrăţişa dintr-o singură privire întreaga tablă şi ansamblul problemelor, pentru a putea pătrunde poziţia şi a sesiza subtilităţile deloc evidente, pentru a o înţelege şi interpreta temeinic.

– rapiditate şi supleţe în adaptatrea la situaţii noi şi mereu schimbătoare, pentru a rezolva problemele în ciuda varietăţii şi dificultăţii lor, pentru a găsi soluţiile cele mai eficace şi a gera cel mai bine timpul său de gândire.

– rigoare si spirit critic, în modul de a judeca situaţiile şi de a alege soluţiile în raport cu sine-însuşi.

– inteligenţă şi creativitate, pentru a presimţi mai bine faptele, pentru a efectua interconexiunile necesare, pentru a rezolva situaţiile şi a crea originalul.

Când vorbim de o gândire eficace, trebuie mai ales să evităm extremele: nici prea statică dar nici una care o ia razna căutând zadarnic rememorarea informaţiilor şi soluţionarea situaţiilor. Iar dacă gândirea tânără este în general impulsivă, limitată şi prea dependentă de imaginaţie, cu un antrenament adecvat ea poate evolua spre o abordare mai abstractă, critică şi creativă. Si pentru a ne perfecţiona în acest domeniu vast şi complex, ne putem servi de exerciţii cu acţiune specifică sau de partide întregi, cu multiplele lor interconexiuni asupra metodelor utilizate şi a efectelor formative.

In principiu, trebuiesc alese întotdeauna poziţii cu conţinut adaptat obiectivului urmărit. Si mai bine ar fi să găsim partide întregi pe care le putem analiza pănă ajungem la poziţia critică şi, dacă soluţia nu-i concludentă şi definitivă, putem continua pănă la capăt pentru ca jucătorii să poată avea o imagine completă a luptei. Apoi, antrenorul anunţă condiţiile tehnice: timpul acordat, dacă putem sau nu muta piesele, interdicţie de a se consulta etc., se distribue formularele (fişele) şi comunică ce trebuie făcut: a aprecia poziţia sau a găsi şi explica alternativele de plan, a găsi mutările-candidat de luat în consideraţie, a dresa arborele de calcul corespunzător sau de a indica, în ordinea eficacităţii, cele mai bune prime mutări din punct de vedere strategic etc.

Cum, în acest domeniu, vor exista întotdeauna greşeli de corectat sau păreri divergente, antrenorul poate să le verifice în practică prin:

  • un simultan, unde jucătorii îşi pot eventual alege partea de apărat.
  • partide cu ritm accelerat, unde fiecare jucător îşi poate verifica punctul de vedere.
  • partide încrucişate, unde, schimbând de culoare, jucătorii pot să se dedice cu aceeaşi râvnă, la căutarea celor mai bune resurse pentru partea adversă. La sfârşit, se poate efectua o analiză colectivă, unde se adaugă eventualele comentarii publicate, se dezbate şi se trag concluziile.

Toată viaţa unui jucător de şah reprezintă o luptă continuă pentru a-şi îmbunătăţi propria condiţie şi, odată deficienţa identificată, putem imagina tot felul de teste de tratament adecvat, de exemplu:

  • slabă stăpănire a tehnicii de manevrare a unei anumite piese: analiza poziţiilor sau rezolvarea unor exerciţii unde vedem clar importanţa dinamică a piesei respective.
  • inventivitate insuficientă în joc: analize şi rezolvări de poziţii cu idei surprinzătoare chiar inimaginabile, cu motive combinative chiar cu mai multe soluţii etc. pentru a ne obişnui cu căutarea de «poante» şi de deznodăminte mai puţin evidente.
  • prea multă încredere în sine şi subaprecierea posibilităţilor adverse: a încerca să rezolve exerciţii cu contrajoc, să analzeze partide de contratac etc.
  • împărţirea defectuoasă a timpului de gândire: partide de antrenament cu diverse ritmuri de joc şi alegând o strategie de consumare de timp adecvată: strict esalonat pe mutări, cumulat pe tot controlul, fracţionat pe serii de mutări, împărţit în funcţie de faze sau de anumite momente «critice» etc.
  • instabilitatea atenţiei care provoacă o desfăşurare inegală a partidei unde secvenţe bine jucate alternează cu mutări de nerecunoscut.
  • lipsă de obiectivitate în aprecierea jocului său sau în analiza replicilor possibles şi efective al adversarului.
  • abordare prea simplistă sau unilaterală care antrenează deseori decizii superficiale.
  • profunzime sau amploare insuficiente, datorate incapacităţii sau lipsei dorinţei de a merge până în inima lucrurilor pentru a descoperi şi analiza.
  • pripeală sau gândire impulsivă, datorate obişnuinţei de a juca «mutare de mutare», fără o linie strategică unitară; pe de altă parte, o gândire absolutistă poate deasemenea să ia o întorsătură proastă căci cele mai bune mutări căutate – şi nu întotdeauna găsite! – ar putea să nu se înscrie în planul de joc stabilit dinainte.
  • pierdere de claritate sau de consecvenţă, pe care o vedem deseori în operaţiile de căutare, de anticipare şi de calcul al variantelor.
  • joc prin analogie sau prea mult dogmatism, vizibil atunci când ne referim la situaţii cunoscute dinainte dar inadaptabile la poziţia de pe tablă, la consideraţii poziţionale generale fără concretizare posibilă, la aspecte cu totul evidente dar fără a-şi da silinţa de a căuta resurse ascunse sau structurile de profunzime etc.

Dar testele cele mai răspândite au ca prim scop de a verifica nivelul celor trei componente de bază ale forţei de joc:

Perspicacitatea combinativă, cu complimentul său calculul variantelor, reprezintă arta de a anticipa sau de a sesiza deznodămintele tactice ale poziţiilor. Ea se sprijină pe următoarele imperative:

  • a sesiza orice element tactic al poziţiei.
  • a pregăti condiţiile favorabile ale atacurilor şi combinaţiilor
  • a prevede mijloacele tactice, «poantele» şi sacrificiile necesaire.
  • a calcula bine variantele, ţinând cont de cele mai bune apărări şi de eventualul contrajoc advers.
  • a vedea precis şi departe, păstrând mereu în minte scopul operaţiei.

Această calitate poate fi perfecţionată printr-un studiu analitic, cu ajutorul unor exerciţii şi teste adecvate. Dar trebuie ştiut că există un drum lung de parcurs între plăcerea de a ne delecta cu căteva capodopere ale maeştrilor de atac chiar să rezolvăm noi inşine tot felul de situaţii tactice şi arta de a-şi dirija partida spre poziţii propice efecturării combinaţiilor.

Anumite poziţii pot fi judecate pe baza caracteristicelor lor strategice, altele cer şi dovezi analitice dar, în marea majoritate a cazurilor, jucătorul trebuie să dea dovadă de o anumită capacitate de discernământ intuitif denumit simţ poziţional. Existenţa acestui simţ – cu partea sa concretă aprecierea poziţiilor – ne permite să depistăm imediat particularităţile esenţiale ale unei poziţii, determinante pentru justa lor apreciere şi necesare pentru elaborarea, pe această bază, a unui plan de joc. De exemplu, după ce am prezentat jucătorilor noştri sistemul grafic şi numeric de apreciere (vezi capitolul «Aprecierea şi judecarea poziţiilor»), putem practica testele următoare:

  • distribuim jucătorilor o foaie mare cu 10 poziţii de apreciat; după dificultatea lor, putem însoţi fiecare diagramă de o notă pe care o putem apoi scădea sau mări, în funcţie de calitatea muncii efectuate şi a timpului utilizat.
  • antrenorul plasează pe tabla de demonstraţie o anumită poziţie de apreciat. Dacă ea survine dintr-o partidă, putem da deasemenea o scurtă explicaţie asupra variantei de deschidere jucate. Organizăm apoi o tablă rotundă unde fiecare jucător va încerca săşi apere punctul său de vedere. Si, cum vom avea cu siguranţă opinii divergente, antrenorul poate împerechea jucătorii pentru a disputa partide, eventual cu ambele culori. O analiză colectivă ar putea să încheie testul, transformat astfel într-o veritabilă şedinţă de antrenament.

Antrenorul are totala libertate de a improviza şi alte teste din domeniul cunoştinţelor şi a tehnicii de joc, unde cunoaşterea deschiderilor, iscusinţa jocului de mijloc şi tehnica de final ne oferă un bagaj practic infinit de cunoştinţe exacte: mutări, variante, idei, planuri de joc, poziţii tipice, operaţii strategice, combinaţii etc., precum şi alte elemente cu acţiune generală: un stoc de idei, de metode, de tehnici, de competente şi de automatisme, un mod de gândire, o anumită abordare a şahului şi un stil de joc care ne vor ghida mereu jocul, uşurându-ne luarea celor mai bune decizii şi permiţându-ne să ne exprimăm cât mai bine în partidele noastre.

In toate cazurile şi în orice situaţie, este esenţial să întelegem că chiar şi cele mai bune exerciţii sau teste nu pot avea miza şi înverşunarea unei partide oficiale şi că chiar o reuşită totală nu poate avea greutatea unui punct în clasament!

Deci, nu trebuie uitat o clipă că toate acestea nu sunt decât simulare, că ponderea lor diagnostică nu este valabilă decât în interiorul aceluiaşi grup, căruia îi sunt propuse aceleaşi exercitii şi utilizate aceleaşi cote. Si, mai ales, să fim conştienţi că putem trece cu succes tot felul de teste dar să ne pierdem partidele jucate, sau invers. . Pe de altă parte, dacă testele sunt practicate într-un mod rezonabil, dacă au fost bine alese şi corect cotate, dacă jucătorii sunt serioşi si treaba bine făcută, dacă rezultatele sunt analizate cu seriozitate şi trase concluziile care se impun, atunci vom avea cele mai mari şanse pentru a găsi mai uşor cele mai bune remedii pentru rezolvarea problemelor noastre. Si în fine, să nu uităm că cel mai bun test este partida însăşi, o partidă integrală şi jucată pănă la capăt, care poate fi asemuită cu un edificiu construit din părţi distincte şi pe care jucătorul încearcă întotdeauna să-l asambleze într-un întreg coerent, cât mai estetic şi …avantajos!

3 Responses to “Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (44)”

  1. Astàzi am publicat penultimul capitol din Metodologie care, probabil din necunoastere, n-a fost primità cum mà asteptam. De aceea, as fi bucuros dacà cei care m-au urmàrit sà-si spunà pàrerea, oricare ar fi ea. Astfel, vorbind de iesirea violentà a d-lui Fugulyan, patronul blogului îmi scrie:
    Pàrerea mea este cà nu a fost un conflict intre tine si Fugulyan, ci numai o luptà de idei. Sper sà nu afecteze nici una din colaboràrile noastre viitoare, nici cu tine si nici cu el sau oricine ar fi. Opera facutà de tine este impresionantà si unicà prin complexitate, profunzime si studiu în amànunt. Nu existà comparatie intre metodologie si altceva, doar ca acel altceva este parte din opera ta. Cred cà totusi descoperità de unii acum si raportatà la prezent sau la competitia respectivà. Eu cred cà sub soare este loc pentru fiecare, mai ales în conditiile de astàzi, unde chiar nu mai avem timp de nimic decàt de existentà. De fapt, acesta este si mesajul transmis de conducàtorii nostri, dar subliminal sau direct. Noi te iubim si te respectàm ca pe un prieten si frate mai mare, asa cà nu dorim sà fie decàt armonie si lucruri frumoase si bune sà facem impreuna!
    Cu prietenie, Iulian

  2. fugulyan gergely said

    nu stiu cine a iesit violent,ati comentat la articolul meu ,citez oarecum “sint antrenori care cind descopera ceva se grabesc sa aduca la cunsotinta cititorilor avid “…ect mai tirziu m-ati caracterizat cu cultura metodologica limitata…
    au trecut peste 10 ani de la ce am povestit unde m-am grabit.
    Apreciez critica concreta ,pe subiect nu ca” ce bun e lucrarea mea si mai bine va uitati la ea”
    Sincer as fi terminat dar” iesirea violenta” m-a cam deranjat, cred ca dl Anuta a iesit un pic mai violent….dar e important lucrarea…trebuia facut varza
    Sint acum alte vremuri ,vremea limbajului de lemn sa cam dus,omul nu mai are timp de teorie multa.
    Diferenta enorma intre Kislov si Vaisman e ca Kislov a aratat partidele elevilor , cu defectele si cu lucrurile pozitive.

  3. Cu riscul de a cadea ca musca in lapte, vreau sa-mi spun si eu parerea. Apreciez foarte mult la amandoi, modul prin care abordati temele principale necesare explicarii jocului de sah, cu un plus pentru Dl. Fugulyan.
    Dar mai exista si alte viziuni asupra acestui fenomen. Personal, rasfatat de sansa de a putea rasfoi materialele venite de la voi, am avut ocazia de a vedea un alt punct de vedere. Deosebit si inedit. Il veti putea urmari si domniile voastre cat de curand.
    Am fost invatat ca, diversitatea este un element important in a reusi sa deslusim esenta unor lucruri. Ceea ce ne mai ramane fiecaruia, este sa alegem din aceasta diversitate, acel model care ni se potriveste.
    In concluzie, va multumesc tuturor acelor care va straduiti sa ne aratati frumusetea sahului.
    Un amator de sah,
    Nicolae Jeltopoop

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s